Postul Paştelui este numit în rânduielile tipiconale Sfântul şi Marele Post, nu doar datorită faptului că este cel mai lung dintre posturile de peste an, ci, mai ales, pentru că este o perioadă de sfinţire pentru toţi creştinii. Rânduielile liturgice din Postul Mare ne arată că el are două părţi: Postul de 40 de zile, numit şi Postul păresimilor (păresimi vine de la termenul latin quadragessima=patruzeci), adică primele 6 săptămâni ce se încheie cu sâmbăta învierii lui Lazăr şi duminica Intrării Domnului în Ierusalim. Acestea fac trecerea spre Săptămâna sau Postul Sfintelor Patimi ce începe în seara de Florii şi se încheie în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Această alcătuire a Postului Mare arată că, de fapt, primele 40 de zile sunt rânduite pentru curăţirea şi sfinţirea noastră, iar, în această stare de limpezire şi curăţie, având sufletul înviat din moartea păcatului, pătrundem în Săptămâna Patimilor pentru a simţi jertfa Crucii şi apoi bucuria Învierii.
În rugăciunea de la finalul Acatistului Sfintei Cruci cerem Domnului să ne învieze simţirile cele sufleteşti „ca să cunoaştem moartea Ta”, adică mărturisim că nu putem simţi durerea Crucii cu sufletul împietrit sau preocupat de cele lumeşti. De aceea, Biserica a rânduit această structură a Postului Mare, astfel ca în prima sa parte să ne ostenim duhovniceşte pentru ca simţirile sufleteşti să redevină vii prin postire, rugăciune, milostenie, luptă cu păcatul din noi, Spovedanie şi Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Prin această pregătire timp de 40 de zile, readucându-ne sufletul la viaţă, putem pătrunde şi trăi jertfa Crucii şi intensitatea Sfintelor Patimi ale Domnului.
Deci importanţa Săptămânii Sfintelor Patimi este subliniată încă din alcătuirea Sfântului şi Marelui Post. Pe lângă aceasta, însăşi denumirea fiecărei zile a acestei săptămâni este aparte: Sfânta şi Marea zi de Luni, Sfânta şi Marea zi de Marţi… până la Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă. Nici o zi a anului bisericesc nu mai poartă astfel de atribute. Întreaga Săptămână a Patimilor este Sfântă şi Mare pentru că ea ne readuce înaintea ochilor inimii Sfintele, Mântuitoarele şi Înfricoşătoarele Patimi sau Pătimiri ale Domnului. Nu mai trăim zile obişnuite, ci ne facem părtaşi în chip tainic mărtuiriei depline a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi: smerenia deplină, până la moarte, “şi încă moarte pe cruce.”(Filipeni 2,8). Aşadar Patimile Domnului sunt sfinte pentru că Cel ce Se jertfeşte este Cel Sfânt şi fără de păcat ( “Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema”- Luca 1,35). Ele sunt mântuitoare, deoarece prin ele Domnul vindecă pe om de păcatul mândriei, al neascultării şi al lăcomiei prin care omul cel dintâi a căzut şi a aflat moartea. Adam în Rai nu a ascultat porunca lui Dumnezeu, nu s-a înfrânat de a gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi s-a mândrit, nepocăindu-se pentru greaşeala făcută, dând vina pe femeie, iar aceasta pe şarpe. Smerenia Domnului până la moarte, ascultarea Sa deplină faţă de Tatăl şi înfrânarea de a răspunde celor care L-au chinuit au adus mântuirea din robia morţii în care căzuse omul prin Adam. Sfintele Patimi sunt şi înfricoşătoare, pentru că Cel ce moare pe Cruce nu este doar om, ci şi Dumnezeu. Nu asistăm la o moarte obişnuită, ci la smerenia lui Dumnezeu-Omul care acceptă moartea pentru a ne mântui. Cel ce moare pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, de aceea cerul şi pământul se cutremură înfricoşate. Smerenia aceasta deplină a Domnului este mărturia vie a iubirii pentru fiinţa umană.
De aceea avem nevoie de pregătire intensă timp de 40 de zile înaintea acestei săptămâni, pentru ca să pătrundem această înfricoşătoare taină a Crucii, pe care simţindu-o să aflăm şi bucuria deplină a Învierii. Postul păresimilor ce se încheie în sâmbăta învierii lui Lazăr ne ajută, prin toate aspectele nevoinţei duhovniceşti şi trupeşti, să ajungem şi noi în stare de jertfă şi dragoste, fiind chemaţi să răspundem astfel jertfei supreme a Mântuitorului de pe Golgota şi, totodată, iubirii Lui faţă de noi, iubire mai tare decât moartea, transpusă în acceptarea Pătimirilor şi a Răstignirii. Pentru fiecare creştin fapta jertfei şi a iubirii înseamnă renunţarea la egoismul propriu, la ambiţiile personale ce rănesc şi afectează pe cel de lângă noi, la părerea şi afirmarea de sine, la răutatea zilnică cu scopul îndreptării atenţiei asupra nevoilor, lipsurilor şi neputinţelor semenilor. Răbdarea răutăţii din partea celorlalţi fără cârtire şi ripostă este începutul recunoştinţei faţă de jertfa Domnului şi al înţelegerii ei, după cum frumos ne învaţă Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Nu Şi-a dat viaţa în chip silit, nici n-a fost omorât prin constrângere, ci de bunăvoie...Nu S-a ruşinat de Cruce, pentru că mântuia lumea...Prin urmare, El, Care era Dumnezeu, a îngăduit să sufere El mai întâi acestea de la oameni, pentru ca apoi noi, oamenii, să nu ne ruşinăm când suferim de la semeni pentru El unele ca acestea”(Cateheze). Aşadar, după ce ne-am ostenit timp de 40 de zile luptându-ne cu răutatea din noi pentru a primeni haina luminoasă a Botezului, suntem călăuziţi treptat, făcându-ne părtaşi bucuriei învierii din morţi a lui Lazăr şi intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, spre drumul înfricoşător, dar mântuitor al Crucii.
Biserica ne cheamă pe toţi să parcurgem drumul Crucii începând din seara Floriilor prin sfintele slujbe ale Deniilor. Ele sunt de o frumuseţe aparte, cu o semnificaţie profundă, dar sunt şi o şansă pentru fiecare creştin să-şi probeze credincioşia şi fidelitatea faţă de Mântuitorul său. Denia este slujba de dimineaţă, a Utreniei, săvârşită seara. Aceasta este semnificaţia cuvântului slav Vdenia. Dar săvârşirea Utreniei seara este o particularitate a Săptămânii Patimilor. Nu au rânduit Sfiniţii Părinţi aceasta întâmplător, ci pentru a arăta că prin rugăciune, priveghere, postire şi pocăinţă întunericul serii poate fi transformat în lumină liturgică, înţeleasă ca ecou al luminii sufleteşti. Prin slujbele Deniilor arătăm că înţelegem postul, în general, ca o perioadă de transfigurare a întunericului spiritual din noi pricinuit de păcat în lumina vieţuirii sfinte prin virtuţi, iar Săptămâna Patimilor, în special, ca o luptă cu păcatele prin care Îl răstignim zilnic pe Hristos. De aceea deniile sunt simbolul trecerii la o viaţă nouă în Hristos, renunţând la întunericul păcatului şi al lipsei lui Dumnezeu, ele anunţând şi Sfintele Paşti, ca trecere de la moarte la viaţă. Dar aceste sfinte slujbe sunt şi o mărturie a iubirii jertfelnice a credinciosului faţă de Dumnezeu. Cei care se rup de ritmul vieţii cotidiene şi îşi fac timp să participe la toate aceste sfinte slujbe se aseamănă Sfintelor femei mironosiţe şi Sfântului Apostol Ioan, care au rămas alături de Mântuitorul până la punerea Sfântului Său Trup în mormânt, dovedind că sunt mădulare vii ale Bisericii, simbolizate de Maica Domnului stând lângă Cruce, de-a dreapta Mântuitorului. Cei care vin doar în Vinerea Mare la slujba Prohodului sau, nici atât, ci doar la slujba Învierii, îşi arată puţina credinţă şi sunt asemenea celorlalţi apostoli care de teamă s-au ascuns ori s-au lepădat, cum este cazul Sfântului Petru.
Denia de Luni, săvârşită duminică seara, face pomenirea fericitului Iosif, dar şi a smochinului neroditor. Iosif, fiul patriarhului Iacob, este o prefigurare profetică a Domnului prin dragostea şi iertarea pe care a arătat-o fraţilor săi care l-au vândut spre a-l pierde. Pilda smochinului neroditor ne aminteşte că postul în care ne aflăm este o perioadă de transpunere în faptă a credinţei, de rodire duhovnicească prin smerenie şi pocăinţă, un timp al cultivării virtuţilor, chemându-ne să privim retrospectiv cu sinceritate dacă ne-am folosit de post în acest fel sau l-am înţeles doar ca pe o dietă.
Denia de Marţi, săvârşită luni seara, ne aminteşte pilda celor zece fecioare, fiind un îndemn la trezvie şi folosire a timpului vieţii pământeşti ca pregătire continuă pentru veşnicie.
Denia zilei de Miercuri încheie timpul Postului Mare ca timp al pocăinţei, prin Evanghelia despre pocăinţa femeii desfrânate, dar şi prin săvârşirea pentru ultima dată a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul. Ea ne cheamă ca de acum să ne folosim de roadele pocăinţei adunate în timpul postului pentru a simţi jertfa Crucii cu smerenie şi înfricoşare.
Denia de Joi, săvârşită miercuri seara, pomeneşte „sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, rugăciunea cea mai presus de fire a Domnului şi vânzarea Sa”. Ea se continuă joi dimineaţa cu Sfânta Liturghie a Cinei celei de taină, când Mântuitorul ne dă Legea cea nouă a iubirii Sale Jertfelnice şi prin viu grai(„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu pe voi”-Ioan 13,34-35), dar şi prin jertfa nesângeroasă a frângerii pâinii, ce transpunea în faptă moartea şi Învierea Sa dătătoare de viaţă veşnică.
Denia de Vineri, săvârşită Joi seara, face pomenirea sfintelor, mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor patimi ale Domnului, aduse înaintea ochilor inimilor noastre prin cele 12 evanghelii care mărturisesc iubirea jertfelnică mai tare decât moartea a Domnului şi îndelunga Sa răbdare, pe care noi suntem chemaţi să o slăvim prin cuvânt şi faptă.
Vineri dimineaţa se săvârşeşte Vecernia punerii în mormânt a Domnului, prin scoaterea în mijlocul bisericii a Sfântului Epitaf, iar seara credincioşii se adună pentru Slujba Prohodului sau a înmormântării Domnului, care ne descoperă taina şederii în mormânt a Lui cu trupul ca taină a smereniei Sale depline şi ca mărturie a nemărginitei Sale iubiri pentru noi: „În mormânt Viaţă,/ Pus ai fost Hristoase,/ Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,/ Plecăciunea Ta cea multă preamărind.” Smerenia cea mare a Domnului înfricoşează toată zidirea văzută şi nevăzută şi ne cheamă să ne plecăm şi noi în tăcere smerită, răstignindu-ne împreună cu El pentru a şi învia împreună cu El.
