Cu o zi înainte şi una după praznicul împărătesc al Schimbării la faţă a Domnului, Biserica noastră cinsteşte doi sfinţi ce s-au născut şi s-au nevoit în străvechea zonă a Neamţului – Sfântul Cuvios Ioan Iacob (5 august) şi Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august). Cu siguranţă zilele trecerii lor la Domnul nu au fost întâmplătoare, întrucât mai târziu acestea au devenit zilele lor de cinstire în Biserica Ortodoxă Română. Cei doi nevoitori din sihăstriile nemţene parcă străjuiesc sărbătoarea Schimbării Domnului la faţă (6 august) şi, în acelaşi timp, o mărturisesc. Viaţa lor binecunoscută oricărui dreptcredincios a fost o neîncetată luptă pentru dobândirea slavei taborice. Ne amintim că pe Muntele Tabor, însoţit de Petru, Ioan şi Iacov, Mântuitorul Iisus Hristos S-a schimbat la faţă înaintea lor „şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17,2), prevestind ucenicilor slava Învierii Sale cea de a treia zi după Răstignirea pe cruce. Totodată însă, Mântuitorul ne-a descoperit nouă tuturor atunci slava Împărăţiei Sale, chemându-ne să luptăm şi să ne nevoim pentru a o dobândi. Imaginea Mântuitorului schimbat la faţă prefigurează starea drepţilor în Împărăţia lui Dumnezeu, însă la ea Domnul ne-a arătat că se ajunge prin jertfă şi ducerea crucii, aşa cum El Însuşi a făcut-o. De aceea, Mântuitorul a urcat pe Tabor cu puţin timp înaintea pătimirilor Sale. Aceste taine adânci le-au înţeles cei doi sfinţi nemţeni pe care îi pomenim înaintea şi după praznicul Schimbării la faţă. Astfel ei au dus lupta cea bună a jertfirii vieţii lor lui Hristos pentru ca la sfârşit să dobândească şi să intre în slava şi strălucirea Împărăţiei cereşti.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul) (5 august)
Cunoscut şi sub numele de Ioan Iacob Hozevitul, sau Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ acest cuvios a fost odrăslit în binecuvântatul pământ al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care pe atunci făcea parte din comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi (actualmente comuna Păltiniş, jud. Botoşani), şi a primit la botez numele de Ilie. Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi.
Încă de timpuriu, Ilie a rămas orfan, deoarece mama sa a murit la puţin timp după naştere, iar tatăl său, primind ordin de concentrare, a plecat la război, unde şi-a dat viaţa pentru patrie. În această situaţie. Ilie a fost crescut de bunica sa, Maria Iacob, care îl va învăţa credinţa şi evlavia, şi îl va deprinde cu rugăciunea şi cu slujbele bisericeşti.
În 1920, copilul Ilie intră la şcoala din satul natal, unde învaţă exemplar, hrănindu-şîn acelaşi timp sufletul cu scrierile cărţilor sfinte. În 1924, bunica sa trece la cele veşnice, lăsându-l pe Ilie în grija feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia copilul va continua să primească aceeaşi educaţie creştinească. Moartea bunicii va lăsa o amprentă de neşters în sufletul viitorului ieromonah, dovadă în acest sens fiind şi poeziile Dorul bunicii şi În braţele părinteşti[1].
În 1923, tânărul Ilie încheie studiile liceale, absolvind cu rezultate foarte bune bacalaureatul, la Cozmeni-Cernăuţi, fiind apreciat de către profesorii săi de limba română. Datorită acestor merite deosebite la învăţătură, rudele apropiate s-au gândit să-l trimită pe tânărul Ilie la facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Având însă o fire profund religioasă şi un puternic îndemn interior, acesta alege viaţa monahală, astfel că la data de 15 august 1933, prăznuindu-se Adormirea Maicii Domnului, la vârsta de 20 ani, tânărul Ilie intră în mânăstirea Neamţ. Aici va fi rânduit cu ascultare la infirmerie şi la biblioteca mânăstirii. Însă tânărul Ilie era nemulţumit de puţinele eforturi călugăreşti pe care le făcea, aşa că face cerere de a pleca la Locurile Sfinte. Această cerere nu-i va fi luată în considerare, pe motiv că nu satisfăcuse stagiul militar.
Datorită calităţilor sale, stareţul mânăstirii îl trimite pe tânărul Ilie la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Medicină. După terminarea studiilor, Ilie nu se reîntoarce la Neamţ, ci viziteză aşezămintele monahale din Oltenia, printre care şi mânăstirea Turnu, unde va sta până când va fi încorporat. Deşi a rămas puţin timp aici, râvnitorul frate îi impresionează pe toţi, prin comportamentul său exemplar.
După satisfacerea stagiului militar, tânărul Ilie se reîntoarce la Mănăstirea Neamţ, având aceleaşi ascultări, în timpul cărora se arată a fi blând, ascultător şi smerit. Având şi ascultarea de bibliotecar, tânărul frate va descoperi comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, pe care le va studia cu multă stăruinţă.
La 8 aprilie 1936, în Sfânta şi Marea Miercuri, tânărul Ilie este tuns în monahism, de către stareţul de atunci al mănăstirii, arhimandritul Valerie Moglan, naş şi părinte duhovnicesc fiindu-i ieromonahul Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov. După rânduială, primeşte numele de Ioan, nume pe care îl va purta tot restul vieţii sale pământeşti, cu evlavie şi smerenie.
În scurta perioadă pe care o mai petrece la Neamţ, Cuviosul Ioan va primi diverse ascultări: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor de limba română la Şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii începători. În toamna anului 1936 însă, plin de dorinţa desăvârşirii, Cuviosul Ioan pleacă spre Ţara Sfântă, împreună cu doi monahi, Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat, costul călătoriei fiind suportat de Cuviosul Ioan, din moştenirea rămasă de la părinţi. După ce a vizitat cele mai importante localităţi de aici, Cuviosul Ioan se retrage într-o peşteră din pustia Iordanului, unde va sihăstri aici timp de doi ani. După această perioadă de timp, Cuviosul se închinoviază în mănăstirea Sfântului Sava, unde mai vieţuiau 5 călugări români, printre care ieromonahul Ignatie Rădulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan şi monahul Ştefan. Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului român cu Ţara Sfântă, încă din sec. XVI-XVII.
Aici, Cuviosul Ioan se va nevoi timp de 8 ani, întrecând pe mulţi în ostenelile călugăreşti, cu aspra sa vieţuire. Va îndeplini aici ascultările de paraclisier, bibliotecar, ajutor de econom, apoi cea de infirmier, fiind foarte apreciat pentru dragostea şi mila cu care îi îngrijea pe bolnavi, indiferent de starea lor religioasă sau socială. A învăţat repede limba greacă şi a început să exploreze comorile teologice din scrierile aflate în biblioteca mănăstirii. Astfel, ziua se nevoia la infirmerie, iar noaptea o dedica rugăciunii, citirii şi traducerii din scrierile Sfinţilor Părinţi, uneori şi compunerii de versuri, talent pe care îl avea încă din copilărie. Aici, la Sf. Sava, Cuviosul Ioan a desăvârşit lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care va scrie câteva pagini folositoare creştinilor.
Anii 1939 şi 1940 Cuviosul Ioan îi petrece în pustiul Qumran şi într-o peşteră din apropierea Mării Moarte, împreună cu alt călugăr român. Aici va întâlni pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a fost ucenic credincios până la sfârşitul vieţii sale. Din cauza războiului, între 1940-1941, Cuviosul Ioan va pătimi într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor, după care se va reîntoarce la mânăstirea Sf. Sava.
Desigur că ar fi rămas la mânăstirea Sf. Sava până la moarte, deoarece aici avea liniştea mult dorită. Însă superiorul Bisericii Ortodoxe Române de la Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache, a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob şi numirea sa ca egumen al schitului românesc de la Iordan, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul.
Este hirotonit diacon în 1947, în biserica Sfântului Mormânt, de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei, după care, tot aici, va fi hirotonit şi preot.
Vreme de 6 ani (1947-1952), Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob a păstorit schitul românesc de la Iordan cu multă evlavie şi pricepere gospodărească. Aici a construit mai multe chilii lângă biserică, atât pentru monahi, cât şi pentru pelerini, dar a săvârşit şi sfintele slujbe în limba română, transformând astfel schitul într-o oază românească (despre acesta va vorbi în poezia sa Singura mângâiere românească). Totodată, a continuat scrierea de versuri şi de pagini de învăţătură, prin acestea dovedindu-şi calităţile sale duhovniceşti desăvârşite. Trebuie să menţionăm faptul că pentru Cuviosul Ioan, poezia era expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc, lucru observat pe deplin şi în poezia Scântei din inimă.
În anul 1952, împreună cu ucenicul său, Ioanichie, se retrage în pustiul Hozeva, la mănăstirea Sfântul Gheorhge Hozevitul, iar în anul următor cei doi vor vieţui într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfânta Ana, unde vor rămâne până la sfârşitul vieţii Cuviosului Ioan. Peştera era cu totul izolată, comunicarea cu exteriorul făcându-se prin scrieri şi prin intermediul ucenicului său, care trebuia să urce o scară foarte abruptă, peştera fiind situată la 7 metri deasupra cursului văii pârâului Hozeva. Viaţa Cuviosului în această peşteră era foarte aspră, cu posturi îndelungate şi cu privegheri de toată noaptea. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având drept pernă o piatră. La sărbătorile mari şi în posturi, Cuviosul săvârşea Sfânta Liturghie în paraclisul peşterii, unde se împărtăşea cu Sfintele Taine.
Astfel vieţuind, în data de 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, Cuviosul Ioan îşi va încredinţa sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat în peştera în care a vieţuit în ultima parte a vieţii sale, de către egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aici trupul Cuviosului se va odihni timp de 20 de ani, după care mormântul său a fost deschis cu intenţia ca osemintele să fie mutate în osuarul de obşte, potrivit tradiţiei locale. Însă cei prezenţi la acest eveniment au constatat cu mirare că trupul Cuviosului era cu totul nevătămat de stricăciune, răspândind bună mireasmă. La cererea obştii mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica mănăstirii, alături de moaştele Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul.
Mare nevoitor în cele ale desăvârşirii, fiu credincios al Bisericii Ortodoxe şi mărturisitor al credinţei străbune, Cuviosul Ioan s-a dovedit a fi şi un mare poet creştin, poeziile sale fiind culese şi publicate în 2 volume, în 1968-1970, sub titlul Hrană duhovnicească, volume ce mai cuprind şi traduceri ale sale din operele Sfinţilor Părinţi. Aceste volume au apărut cu purtarea de grijă a ucenicului Cuviosului, monahul Ioanichie, având o prefaţă semnată de arhiepiscopul Aristoboulos al Kiriacopolei. Poeziile sale sunt mărturii ale dorului său mistuitor după Împărăţia cerească şi ale nevoinţei sale pentru dobândirea ei:
Precum încet se trece Nădejdea să ne fie
Făclia de la sfeşnic, La “Cel fără de ani”
Aşa se trece viaţa Iar nu la mintea nostră,
Şi vine somnul veşnic. La slavă sau la bani.
Să cugetăm adesea Nevrednicia noastră
La “tainele ieşirii” S-o punem mai prejos
Ca să scăpăm de frică Decât vinovăţia
În ceasul “despărţirii”. Celui mai păcătos.
Să pomenim cu lacrimi În toate să ne fie
Pe cei ce-au răposat, Credinţa ca un cheag
Căci pentru noi se roagă Şi dragostea curată:
Şi ei neîncetat. Al vieţii noastre steag.
Să ştim întotdeauna Să nu lăsăm în minte
Că fără sfântul dar, Vreun cuget duşmănos,
Comorile din lume Ci să urmăm iertării
Sunt toate în zadar. Şi păcii lui Hristos.
Prin această moştenire, Cuviosul se dovedeşte a fi un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor în anul 1992, sub numele de Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul), având ca zi de prăznuire data trecerii sale la cele veşnice, 5 august.
Sfânta Teodora de la Sihla
Cuvioasa Teodora, odrăslită în pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi "armaş", adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Maghioliţa).
Fiica mai tânără a trecut timpuriu la Domnul, iar Teodora, ajungând la vârsta tinereţii a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Însă sufletul Teodorei era înflăcărat de dragostea pentru Mirele ceresc lisus Hristos încă din copilărie, arzând de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna şi duhovnicul ei, precum şi firea ei singuratică, râvna pentru rugăciune şi amintirea marilor sihaştri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul binecuvântat al Neamţului.
Astfel, Cuvioasa Teodora a îmbrăţişat viaţa monahicească la Schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar după doi ani soţul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i călăuzească pe amândoi pe calea sfinţeniei şi a mântuirii. Fiecare dintre vieţuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind întărită de harul Duhului Sfânt, întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia şi cu nevoinţa duhovnicească. După câţiva ani, năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptând să treacă primejdia. La fel a făcut şi Cuvioasa Teodora, care s-a retras în munţi împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenica era. Acolo se nevoiau singure în post şi rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări.
După ce a trecut la Domnul stareţa ei, Cuvioasa Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Buzăului şi s-a retras în patria ei mult iubită din părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. Dupa ce mai întâi s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, Cuvioasa Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o că, dacă va răbda asprimea vieţii pustniceşti, să rămână acolo până la moarte; iar dacă nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe.
Aşa a ajuns Cuvioasa Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit şi de peştera care îi poartă numele până astăzi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa bărbăteşte mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciune de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite şi năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gânduri şi, mai ales, frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă. După un timp a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o micuţă colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această viaţă de linişte şi nevoinţă a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii înflăcărate, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind neştiută de nimeni, dar umbrită de darul Duhului Sfânt. Odată, năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune dumnezeiască, s-a crăpat stânca din fundul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita a fost izbăvită de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, încât i se lumina faţa, iar trupul ei se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Iată cum a dobândit Cuvioasa Teodora strălucirea taborică la care ne-a chemat Mântuitorul Hristos pe toţi, dar la care ajung doar cei ce se nevoiesc cu adevărat. Din timp în timp păsările cerului îi aduceau în cioc, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită astăzi "Fântâna Sfintei Teodora".
Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârşitul vieţii şi cunoscând că o cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o împărtăşească cu Preacuratele Taine, înainte de obştescul sfârşit. Astfel, prin rânduială dumnezeiască, egumenul Sihăstriei a observat că păsările luau fărâmituri din trapeză şi le duceau spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc. Călăuziţi de mâna lui Dumnezeu, fraţii au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălţate spre cer, învăluită în lumină de foc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haină să se acopere, căci era goală şi le-a poruncit să coboare la Sihăstria şi să aducă pe duhovnicul Antonie ca s-o spovedească şi s-o împărtăşească cu Trupul si Sângele lui Hristos. Călăuziţi de o lumină cerească, fraţii au mers repede şi dimineaţă au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi, părinţii au făcut slujba înmormântării şi au îngropat sfântul ei trup în peşteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peşteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă pe moşia lor din satul Miclăuşeni, le-a adus în această biserică şi multă lume venea aici spre închinare, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Lavrei Pecerska din Kiev să le dăruiască sfintele moaşte, în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti, ceea ce s-a şi întâmplat. Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei şi se păstrează în catacombele de la Pecerska, aşezate în raclă de mare preţ, pe care sunt scrise aceste cuvinte: "Sfânta Teodora din Carpaţi".
Acestea sunt, pe scurt, nevoinţele Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ şi ale Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla, care prin vieţuirea lor sfântă au dobândit slava patriei cereşti încă din viaţa aceasta pământească. Ei, ca de altfel toate cetele sfinţilor, sunt mărturia vie a posibilităţii şi şansei fiecărui creştin de a-şi dobândi mântuirea, dacă prioritatea vieţii sale este Dumnezeu şi păzirea învăţăturilor dumnezeieşti. Lumina taborică, pe care cei doi sfinţi nemţeni au dobândit-o încă din viaţa aceasta ca răsplată a nevoinţelor lor şi pe care au mărturisit-o prin viaţa lor şi o mărturisesc şi astăzi prin cinstirea lor în preajma sărbătorii Schimbării la faţă a Domnului, trebuie să devină ţinta fiecărui dreptcredincios ce cu evlavie se închină Sfântului Ioan Hozevitul şi Sfintei Teodora de la Sihla.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi toţi.Amin!
