În parohia noastră a venit pe lume acum câţiva ani un băieţel, pe nume Robert, despre care părinţii au aflat la câteva luni după naştere că suferă de sindromul Down. Nu le-a fost uşor să accepte acest lucru, dar s-au resemnat, şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi au mers mai departe. Îl cresc pe Robert cu multă dragoste şi afecţiune, încercând să-l facă să nu simtă că este diferit de ceilalţi. Sunt trişti pentru neputinţa lui, dar se bucură nespus atunci când îi văd pe ceilalţi că îl privesc cu dragoste şi că nu îl evită. Într-adevăr, dragostea este remediul acestei boli. Robert simte sufletul fiecăruia. Se sperie de cei cu răutate în inimă, ţipă şi se ascunde de dânşii, dar se bucură când cineva îl tratează cu dragoste şi bunăvoinţă. Când mama lui îl aducea la început la împărtăşit şi simţea privirile speriate şi curioase ale celor din biserică, Robert devenea foarte agitat, scotea sunete ciudate şi abia după ce se împărtăşea cu Sfintele Taine se liniştea. Însă pe măsură ce credincioşii s-au obişnuit cu prezenţa lui la slujbă şi au început să-l privească cu drag, ca pe un copil ce creşte şi se formează ca fiu al Bisericii, atitudinea lui s-a schimbat şi nu mai este agitat, ci aşteaptă cu bucurie clipa primirii Sfintelor Taine. Cu alte cuvinte, Robert nu mai simte acum contrarierea şi prejudecăţile celor din jur, ci se bucură de dragostea lor şi de sentimentul că este membru al unei noi familii, cea a Bisericii. Dragostea pentru acest frate mai mic al nostru în Hristos îl face să se bucure de fiecare moment petrecut la biserică, iar pe părinţii lui să uite, preţ de două ceasuri, că fiul lor este diferit de ceilalţi copii. Sfânta Împărtăşanie îi aduce lui Robert multă bucurie, de aceea o aşteaptă cu emoţie, care pentru el se manifestă uneori mai zgomotos, dar după ce o primeşte se umple de pace şi har. Primeşte dragostea lui Hristos faţă de fiecare om şi aceasta îl transfigurează. Acest fapt l-au constatat şi credincioşii, care de aceea au înţeles cum trebuie să-l privească şi să-l trateze: cu multă iubire, pentru că iubirea este cu adevărat tămăduitoare. Prezentăm în continuare mărturia unuia dintre membrii comunităţii noastre despre aceste fapte.
La primirea Sfintelor Taine
„Când am văzut pentru prima dată pe mama aceasta curajoasă venită cu copilul în braţe la biserică m-am înfiorat. Şi din cauza necredinţei mele, a lipsei de milă, am întors capul ascunzându-mă în mine, prefăcându-mă că sunt în rugăciune, sunt la Sfânta Liturghie. Nu este problema mea! Cu un Doamne apără şi păzeşte! m-am îndreptăţit asemenea unui vameş pocăit numai pe dinafară dar fariseu la suflet, ba chiar fericindu-mă. Micuţul acesta este chinuit de o boală teribilă, cu manifestări neuro-motorii care sperie pe orice neavizat. Când mămica aceea s-a îndreptat spre Sfântul Altar să împărtăşească pe copil am închis ochii. A îngăduit Dumnezeu să îi deschid, şi din locul în care mă aflam, să văd o minune! Ei bine, când a venit părintele cu Sfintele Taine, copilul l-a aşteptat, a întins mâna dreaptă şi a aşezat-o cu delicateţe pe antebraţul stâng al părintelui, ca unul ce a găsit odihnă în Domnul, şi a primit Sfintele cu desăvârşită cuminţenie. Rar văzută la mulţi alţi copii sănătoşi. Şi a început să îmi fie drag. L-am văzut încă de două ori după aceea la Sfânta Împărtăşanie. De fiecare dată cuminţenia lui a stat şi mai mult sub Har. De fiecare dată, la venirea părintelui cu Sfintele, sufletul şi trupuşorul lui (până atunci greu chinuit, cu mişcări şi sunete pentru noi fără sens) a simţit apropierea lui Dumnezeu şi a vestit pe înţelesul nostru aşa: a început să râdă, să bată din palme şi cu bucurie, cuminte, a primit împărtăşania. A venit mama în biserică împlinind cuvintele: Iată eu şi pruncul pe care mi l-a dat Dumnezeu! Şi Dumnezeu i-a dăruit mângâiere arătându-l pe acest prunc mai vrednic şi mai înţelept decât noi cei impietriţi la inimă, arvună pentru osteneala mamei. Căci noi ştim şi auzim permanent îndemnurile din cântări şi din psalmi: bucuraţi-vă, săltaţi şi vă veseliţi, bateţi din palme binevestind pe Dumnezeu! Şi nu facem aceasta nici măcar în taină. Acest prunc a făcut toate acestea fără să îl fi învăţat cineva, prin el s-a împlinit cuvântul: Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă, Doamne!
S-a adeverit iată că pentru mine, cel care fie şi numai cu gândul am păcătuit, a spus Mântuitorul: "Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor."
S-a adeverit pe deplin aici că Dumnezeu este iubire (pentru suferinţa aceasta a pruncului medicii au intuit că este nevoie de multă afecţiune din partea celor apropiaţi).
Dăruieşte Doamne mângâiere mamei şi nouă dragoste deplină pentru acest frate al nostru în Hristos.”
Conf.univ.dr Mihăiţă Horodincă
